Cristina Bodlev, clasa a XII-a „D”, participantă la STEAUA NORDULUI!

Sâmbătă, 19 septembrie 2015, la orele 11,00 a avut loc prima Ediție a manifestărilor publice STEAUA NORDULUI, o reuniune în care, discursul pro cultura s-a îmbinat cu vizionarea unei galerii de picturi, cu decernarea de medalii și diplome la care s-au adăugat premii în bani și cărți,  cu poezie și epigramă, cu muzică clasică, cu cea corală și cu interpretarea vocală solo.  La masa organizatorilor au luat loc D.M. Gaftoneanu, P.M. Iordache, Petruț Pârvescu, Gabriel Alexe și Mihai Cornaci.

Cristina Bodlev a  fost  remarcată ,printre  cele 100 de manuscrise,  pentru   curajul de   a  aborda actul creației ,primind felicitări și încurajări   din partea    d-lui   D.M. Gaftoneanu.

Fragmentarium

Stă luna printere nori ascunsă,

Precum o patimă demult uitată...

Adie vântul printre bănci,

Sordide...ruinate...

În parcul solitar şi rece

Stagnează felinare învechite,

Doar inima mai bate plictisită,

De vechile dureri demult uitate...

Nepăsătoare privesc în gol,

Cad stropii de ploaie peste mine,

Trec doi îndrăgostiţi  ţinându-se de mână,

Dar eu port ploaia în priviri,

Încep să merg prin frunzele uscate,

Purtate de vânt precum un nimic

Încet, încet  mă pierd în noapte

Prin stropii de ploaie ce cad pe pămînt.

Sentimente suprimate de-adevăr,

Îmi curge prin vene o sobră tristeţe...

Prea reci sunt stropii de ploaie...Mă tem...

Voi rămâne prin frunze şi triste felinare,

Plimbându-mă o veşnicie  în himer...

Sentimente subite

Curg râuri din priviri,

Făptura mi-o inundă...

Iar timpul se trece ca vântul ce suflă

prin iarba pustie de iarnă.

Merg  desculţă  prin enigma zilei,

Ca un  cântec de vioară trist,

Rafalele de sentimente mă copleşesc subit.

E un zbucium intern ce mă doare...poate prea tare..  

Poate prea tare...

Visele se spulberă pe rând...De ce?

Precum o pânză grea de diamante,

Melancolia îmi acoperă fiinţa,

Iar eu...

Iar eu...doar o privesc cum mă acoperă...până la ultima suflare.

Prin orhideele visării,  speranţa  nu se pierde,

Făptura se mai zbate prin pietrele durerii,

Ce vor s-o penetreze  până la nihil.

Rănite zburau  în poiene,

Cu aripi  frânte  de jale,

Cu suflete- nplină durere,

Şi ochii în lacrimi amare

Triste  ariete  într-o zi de vară...

Prin gânduri...                                                   

Într-un vechi balansuar

Stă aruncată  o faptură,

La umbra unui tei bătrân.

Şi, cu o nepăsare statuară

Priveşte  florile cazând.

O ninsoare de petale

Îi acoperă tot trupul,

Iar pe părul negru, suplu,

Se-aşează fluturii plăpând.

E un eden de nedescris,

În care spiritul e dus departe,

Peste abisuri ruinate,

Prin mlaştinile sumbre, moarte,

Visând  seninătăţi, zâmbind.

Şi trupul  dus, ca o corabie pe mare,

Se rătăceşte-n ceaţa rece,

Prin valuri  line, mortuare,

Aşteaptă  deşteptarea să nu-l doară,

Lovindu-se de adevărul dur.

Într-un vechi  balansuar,

Stă  plictisită  o faptură,

Şi-o muzică la harpă sună,

Prin florile de tei bătrân...