Sâmbătă, 19 septembrie 2015,
la orele 11,00 a avut loc prima Ediție a manifestărilor publice STEAUA
NORDULUI, o reuniune în care, discursul pro cultura s-a îmbinat cu vizionarea
unei galerii de picturi, cu decernarea de medalii și diplome la care s-au
adăugat premii în bani și cărți, cu poezie și epigramă, cu muzică clasică, cu
cea corală și cu interpretarea vocală solo. La masa organizatorilor
au luat loc D.M. Gaftoneanu, P.M. Iordache, Petruț Pârvescu, Gabriel Alexe și
Mihai Cornaci.
Cristina Bodlev a fost
remarcată ,printre cele 100 de
manuscrise, pentru curajul de
a aborda actul creației ,primind
felicitări și încurajări din partea d-lui
D.M. Gaftoneanu.
Fragmentarium
Stă luna printere nori ascunsă,
Precum o patimă demult uitată...
Adie vântul printre bănci,
Sordide...ruinate...
În parcul solitar şi rece
Stagnează felinare învechite,
Doar inima mai bate plictisită,
De vechile dureri demult uitate...
Nepăsătoare privesc în gol,
Cad stropii de ploaie peste mine,
Trec doi îndrăgostiţi ţinându-se de mână,
Dar eu port ploaia în priviri,
Încep să
merg prin frunzele uscate,
Purtate de vânt precum un nimic
Încet, încet mă pierd în noapte
Prin stropii de ploaie ce cad pe pămînt.
Sentimente suprimate de-adevăr,
Îmi curge prin vene o sobră tristeţe...
Prea reci sunt stropii de ploaie...Mă tem...
Voi rămâne prin frunze şi
triste felinare,
Sentimente subite
Curg râuri din priviri,
Făptura mi-o inundă...
Iar timpul se trece ca vântul ce suflă
prin iarba pustie de iarnă.
Merg desculţă prin enigma zilei,
Ca un cântec de vioară trist,
Rafalele de sentimente mă copleşesc subit.
E un zbucium intern ce mă doare...poate prea
tare..
Poate prea tare...
Visele se spulberă pe rând...De ce?
Precum o pânză grea de diamante,
Melancolia îmi acoperă fiinţa,
Iar eu...
Iar eu...doar o privesc cum mă acoperă...până la
ultima suflare.
Prin orhideele visării, speranţa nu se pierde,
Făptura se mai zbate prin pietrele durerii,
Ce vor s-o penetreze până la nihil.
Rănite zburau în poiene,
Cu aripi frânte de jale,
Cu suflete- nplină durere,
Şi ochii în lacrimi amare
Triste ariete într-o zi de vară...
Prin
gânduri...
Într-un vechi balansuar
Stă aruncată o faptură,
La umbra unui tei bătrân.
Şi, cu o nepăsare statuară
Priveşte florile cazând.
O ninsoare de petale
Îi acoperă tot trupul,
Iar pe părul negru, suplu,
Se-aşează fluturii plăpând.
E un eden de nedescris,
În care spiritul e dus departe,
Peste abisuri ruinate,
Prin mlaştinile sumbre, moarte,
Visând seninătăţi, zâmbind.
Şi trupul dus, ca o corabie pe mare,
Se rătăceşte-n ceaţa rece,
Prin valuri line, mortuare,
Aşteaptă deşteptarea să nu-l doară,
Lovindu-se de adevărul dur.
Într-un vechi balansuar,
Stă plictisită o faptură,
Şi-o muzică la harpă sună,
Prin florile de tei bătrân...
