Cimitir, 10 ianuarie, 2015
Iubită mamă,
Azi e ziua ta
și eu vin la tine . Îți aduc un
trandafir roșu . E floarea ta preferată. E dulce amintirea ta, mamă. Privesc la fotografia de pe piatra rece și tu zâmbești mereu. Ai doi ochi
veșnic tineri și fericiți. De-i frig
sau plouă, tu mă privești cu dor
și cu nesaț... Pe epitaful tău stă scris:„ Pământul
rece mă-nvelește,
Copila, Doamne, mi-o păzește”.
Îngenunchez la mormântul tău și-ți scriu... hârtia se
udă de lacrimile mele, dar eu scriu... De ce ai plecat? De ce m-ai
lasat? De ce nu
te-am avut alături de mine în cele mai
frumoase momente ale vieții mele? De
ce am îndurat singurătatea și m-am logodit cu ea, cu durerea?
Cum aș putea
să uit ziua ceea blestemată de
toamnă? Un tablou înfricoșător se
contura în fața mea: unii alergau , alții strigau în toate părțile , iar alții plângeau... Doamne, cât de mult plângeau! Își
smulgeau părul din cap. Parcă și
azi văd cum tata arunca
tot ce-i stătea în cale. Era de
nestăpânit. Atunci eu m-am apropiat de el și
i-am zis: „Te voi spune mamei că plângi”.
Eu te căutam pe tine, mamă. Te strigam, dar nu
te vedeam. Iar te strigam, după care
plângeam și eu cu toți ceilalți. Mă
spingea cineva din spate și auzeam într-una:
„Hai, vino încoace”. Unde? Îmi apărea
întrebarea. De ce? Și de ce nu o găsesc
pe mama? De ce toți mă strâng în brațele lor ?
A doua zi, tu, mamă, erai
așezată într-un sicriu acoperită cu
flori, multe flori...Plângea lumea, pângeam și eu... Dar mamă, să fi știut cât îmi vei lipsi, te-aș fi
plâns mai mult, ți-aș fi sărutat ochii încă o dată și te-aș fi ținut de mâna ta
rece în speranță că poate te întorci....la ea, la mult iubita ta fiică.
Unde erai tu, măicuța mea, în prima zi de
școală, atunci când toți copii veneau cu
mamele lor? Unde erai, măicuță , când aveam o mulțime de
întrebări ce-mi frământau sufletul? Atunci
unde erai?
Mă doare , mamă,
și ea, durerea , devine un fel de
stăpână pentru cugetul meu. Mă
învăluie cu umbrele ei și
uneori nu mai pot nici respira...Mă sufoc de durere,
mamă. Lumea
nu mă înțelege.
Lumea e pasivă
la suferința
mea... Trec ușor pe lângă lacrimile mele. Nu mă vor înțelege
niciodată. Niciodată, mamă! Aș vrea
să strig ca să mă auzi. Să
dai la o parte bolovanii grei cu care te-a învelit și să te
ridici...
Când sunt
slăbită de puteri, mă gândesc cum ar fi
fost viața dacă... m-ai fi ținut
de
mână când mergeam prin parc, dacă
mi-ai fi sărutat
fruntea și ochii obosiți, dacă mi-ai fi citit povești înainte de somn, dacă m-ai fi privit
și mi-ai fi spus doar atât: „Ești minunată , iubita mea copilă”!
Noaptea trecută te-am
visat , măicuță , știi?
Erai tânără și frumoasă... precum ai fost mereu. Eu eram în brațele tale. Îmi mângâiai chipul și ceva îmi șopteai... nu reușeam să înțeleg. Mă străduiam. Eram
prea agitată. Mă mângâiai în continuare. Eu luptam să înțeleg cuvintele... Aveau o muzicalitate
frumoasă... Plăceau auzului... Eram
fericită... Am închis ochii să dorm, dar tocmai în sublimul momet, visul meu a
luat sfârșit...
Din cameră, privesc adesea pe geam cum luna strălucește chiar deasupra mea și nu
înțeleg de ce. Într-o altă zi , soarele
își întindea razele într-un mod
zguduitor de frumos și nu am înțeles nici acum de ce. Într-o altă zi, ploaia care m-a udat era caldă....atunci mi-am ridicat privirea către Dumnezeu și am zis: „Iartă-mi orbeala minții”. De atunci am început să te găsesc în natură, în
poezie, în cântec, în...viață.
Mamă , oare acolo unde ești mă vezi?
Îmi vezi ochii care plâng pe piatra rece de la „noua ta locuință”?
Mamă, când lumea îmi spune că mă asemăn
cu tine, nu ai ideea cât îmi pare de bine...
Mamă, deși nu-mi vorbești, eu te aud..
Deși nu vezi, tu mă privești... Deși
nu auzi, eu îți cer sfatul... Tu, mamă , vei trăi în sufletul meu
mereu. Nu-ți voi da voie să pleci de
aicea. Te voi îngrădi și vei râmâne cu mine...tu , îngerul meu și eu copila
ta.
În ziua nunții mele, voi veni
la tine, „acasă ”. Îmbrăcată în cea
mai frumoasă rochie de mireasă, mă voi
așeza la piatra rece de mormânt și aici te voi invita la nunta mea. Vei veni?
Mamă, te aștept să-mi pășești pragul casei, să mai
alergăm ca și acum mulți ani în urmă...să-mi mai citești o carte
și să-ți privesc ochii, frumoșii tăi ochi.
Nu întârzia, mamă!
Mi-e dor
și doare...
Numele,
prenumele autorului: Gurdiș Felicia. Cl. a XI-a „D”, Liceul Teoretic „Ioan Vodă”,
Cahul;
Numele profesorului îndrumător: Alexandra Hanganu,
profesoară de limba și literatura română.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu